Imi aduc aminte de ziua in care a murit mama.....imi aduc aminte de ziua in care a plecat tata....imi aduc aminte de ziua in care a murit si el.....Nu stiu de ce ma framanta asa de mult moartea mamei,mai ales dupa atata timp;poate pt ca sunt fata si am simtit din plin lipsa ei,lipsa unei prezente feminine in viata mea,curiozitatea,amaraciunea,dorul.....cum ar fi fost viata mea daca ea ar fi trait?!De abia imi mai aduc aminte vocea ei si cand ma uit la singura poza cu ea,parca simt ori vreau sa simt ca este langa mine...si parca functioneaza pret de o fractiune de secunda iar apoi nu simt decat absenta ei si realizez ca am doar putinele amintiri cu ea.
Era medic veterinar......eu n-am fost la inmormantare fiindca aveam doar 9 ani si rudele au considerat ca sunt prea mica sa asist la asa ceva,de fapt eu nu am aflat decat in ziua in care a fost inmormantata,cand am ajuns acasa....tin minte si acum ca tata mi-a dat 20.000 lei ca sa nu mai plang ca mamica "s-a dus la Doamne-Doamne"......nici pana in ziua de azi n-am putut califica gestul lui;cateodata l-am scuzat,alteori l-am invinovatit pt ca n-a avut rabdarea sa ma creasca,sa-mi fie parinte,am incercat pe cat se poate sa-l inteleg mai ales dupa ce a murit si el,i-am dat ocazia sa vorbeasca cu mine.....numai ca pe mine nu m-a inteles,n-a inteles ca aveam nevoie de un parinte......
In zilele urmatoare cand ma intorceam de la scoala,vedeam ca ea nu e acasa si imi tot spuneam in sinea mea ca e plecata in delegatie si trebuie sa se intoarca...apoi venea seara si cand trebuia sa ma duc la culcare vedeam ca sunt singura in pat si nu stiu cum imi dadeam seama ca ea n-o sa mai vina,ca n-o sa mai doarma cu mine......iar diminetile erau la fel,ea nu era in casa,nu ma mai ducea la scoala.....Incet,incet mancarea si-a pierdut gustul pt ca mai era gatita de ea,imaginea ei prin casa gatind,spaland,calcand,facand lectiile cu mine.....a disparut.Dulceata de cirese facuta de ea s-a terminat,hainele ei le-au dat rudele la parastase.....toate lucrurile palpabile legate de ea s-au dus.....a mai ramas doar o farama de amintire a mamei.
Am avut la un moment dat un iubit,prima mea relatie serioasa,prima dragoste....iar el a inteles cat de cat ce simteam legat de familie,el iubindu-si si respectandu-si foarte mult parintii.....de multe ori cand ma alinta imi spunea "mami",la fel cum imi zicea mama cand eram mica,iar in mintea mea parca era vocea ei.Au trecut 17 ani de cand nu am mai rostit cuvantul asta si probabil ca atunci cand il voi adresa copiilor mei va rasuna tot vocea ei.Totul se pierde in viata asta,numai amintirile te tin pana te duci in groapa.....mama a pierdut-o pe sora mea,eu am pierdut-o pe mama si pe tata..........dar nimic nu se compara pe lumea asta cu dragostea parintilor fata de copii,asa cum e ea eu cred ca exista in fiecare parinte!
Eu nu am nicio poza in care sa aparem toti 3,tata nu fost nici macar la botezul meu,n-am fost o familie unita si fericita,eu eram atunci pt ca eram mica si nu intelegeam problemele.......dar EI au fost PARINTII MEI!
Nu sunt amintiri placute,ci din contra imi sfasie sufletul dar tin de ele cu dintii si nu vreau sa uit nimic oricat ar fi de dureros...amintirile sunt singura legatura cu familia pe care am avut-o pentru putin timp,si singura pe care o mai am fata de memoria lor!
Atata timp cat un om are parinti va ramane copil,copilul cuiva indiferent de varsta care o are.....Multumiti-i lui Dumnezeu sau cui vreti voi pt ca puteti sa va duceti ACASA si aveti cui sa spuneti : "Sarut mana mama,sarut mana tata !"
